Are we there yet… Yes! Really? No.
Acum câteva minute am citit o ştire despre un concurs de scurt metraje lansat de YouTube în parteneriat cu HP. Concursul are la bază o temă intrigantă: unul din personajele filmului trebuie să se înfrunte cu o situaţie peste nivelul său de maturitate. Alte condiţii pentru ca un film să fie eligibil este folosirea frazei “I demand an explanation for these shenanigans. What do you have to say?” şi a unei scene în care un personaj oferă o fotografie unui altul. (HP e partener :).
O altă condiţie de eligibilitate este ca filmul să fie în limba engleză sau să fie subtitrat în această limbă. Cât pe ce să-mi sun prietenii care se mai ocupă cu scurt metraje în timpul liber, doar că mai era o o condiţie la final. Participanţii puteau fi doar din una din ţările: Brazilia, Canada, Franţa, Italia, Spania, Marea Britanie şi Măritele State Unite. Sincer, am rămas mut în faţa ecranului… Care e logica acestei decizii? Concursul se desfăşoară online, deci investiţia făcută pentru implementarea lui nu depinde de ţara sau locaţia pe glob al unui participant.
Acum 5 ani de zile eram foarte supărat când de fiecare dată când doream să mă văd cu prieteni de prin diferite locaţii europene trebuia să ma preocup fie de viză, fie de o anumită sumă de bani pe care să o prezint garanţie la graniţă. Atunci ca şi acum credeam sincer în puterea internetului de a anula orice fel de graniţe câtre informaţie şi posibilităţi, indiferent de spaţiul de unde proveneau. Acum câteva zile citeam despre impactul internetului asupra protestului din Myanmar şi modul cum sutele de mii de bloguri care acopereau acest subiect scrise de cetăţeni de pretundeni aveau să conteze pentru situaţia acelei regiuni, ca acum să citesc cum nu pot să particip la un concurs de scurt metraj lansat de Google. Probabil că aşa înţeleg ei cel mai bine deja vestitul lor slogan “Do no evil!”.
